Am revenit acasă de la Salonul Internaţional de Carte „Alma Mater Librorum”, Suceava, 16-17 mai 2024, cu cele mai frumoase stări de bine şi cu sentimentul împlinirii sufleteşti şi intelectuale. Timp de două zile, sălile Universităţii Ştefan cel Mare au oferit vizitatorilor un spectacol al cărţii, cu numeroase prezentări şi lansări de carte, lansări de reviste, conferinţe, dezbateri. Evenimentul s-a aflat sub semnul superlativului.
Voi reda în cele ce urmează unul dintre evenimentele de vârf, „Întâlniri providenţiale”, care l-a avut ca invitat pe poetul Ion Mureşan, eveniment moderat de Mircea A. Diaconu, cu prezenţa şi luările de cuvânt ale editorului Gavril Ţărmure, Otilia Ungureanu şi Vlad Sibechi.
Gavril Ţărmure a afirmat că îl leagă de Ion Mureşan o prietenie de zeci de ani. S-a apropiat de literatură și mai ales de poezie prin Ion Mureșan. Acest poet la începutul anilor ‘80 avea o singură carte dar care era esențială după părerea sa după contexul literaturii române, carte sa de debut. Bineînțeles, a colectat toate premiile literare care s-au putut da atunci pentru debut și ce este senzațional la Ion Mureșan, spune Gabriel Ţărmure, că încă de la cartea lui de debut, în 1981 până în prezent Ion Mureșan se menține, și-a conservat spiritul superlativ. Editorul afirmă: „Ca să amintesc o opinie a unui mare critic literar, Al. Cistelecan, spunea despre Ion Mureșan că este cu un stânjen, ca să parafrazez pe Sadoveanu, peste toți poeții din România. Și o afirma fără echivoc, foarte limpede, foarte clar. Am început să-l iubesc și mai mult pe Al. Cistelecan pentru această afirmație pentru că vorbea în cunoștință de cauză și obiectiv despre un mare poet român. Dar, repet, această menținere în spațiul superlativ a lui Ion Mureșan de la prima lui carte până în prezent mi se pare senzațională, pentru că în general artiștii, în general creatorii, mai oscilează, uneori sunt foarte inspirați, alteori în lipsă de inspirație, dar la Ion Mureșan nu se poate constata o oscilație de nivel. Mă mir cum nu a amețit de tot, păstrându-se la un nivel atât de înalt”. Despre editura Charmides, Gavril Ţărmure a spus că editat în total vreo 500 de titluri. Dar s-au străduit, urmând exemplul din poezia lui Ion Mureșan, ca tot ce au făcut să stea sub semnul superlativului.
La această „întâlnire providenţială” s-a vorbit în special despre ultima apariţie semnată Ion Mureşan, „Introducere în poezie”.
Mircea A. Diaconu susţine că aici intrăm într-un spațiu halucinant, oniric și coșmaresc în același timp. Și care pulverizează toate coordonatele în care trăim, proiectându-ne poate chiar în esența ființei umane. Asta este miza acestei cărți, a ieși din sine. Dar lucrul acesta nu este consecința unui pariu provocat, a unei deliberări, ci a unui mod chiar de a fi, de a exista. Așa este viața interioară a lui Ion Mureșan, cu spațiile acestea multiple care se suprapun și cu tot felul de imagini care pot fi asociate suprarealismului, sunt cuvintele criticului Mircea A. Diaconu.
În cadrul evenimentului, a luat mai întâi cuvântul poetul.
Reproducem în cele ce urmează o parte din rândurile citite de Ion Mureşan: „Deși sinceritatea nu are ce căuta într-un discurs, o să mărturisesc de la început că nu știu ce e poezia. Știu că am unele bănuieli, numai de aceea am ajuns la rândurile acestea, sunt ipoteze. Asta nu exclude gândul că ar exista mai știutori prieteni. De altfel făcând o reverență pentru Alexandru Mușina, reverență in memoriam, remarc prudența cu care și-a intitulat cartea din 2008 cu specificarea temătoare și bine cumpănită: Teze, ipoteze, explorări. De altfel, la prima pagină, întrebarea „ce este poezia adevărată”, îl dezarmează, ca și pe mine, recunosc. Îmi e ușor să o recunosc decât să dau definiția ei. Poezia face parte din fenomenele greu, dacă nu chiar imposibil de definit. Acum o să încerc să găsesc și alte fenomene cunoscute prin tradiție acceptate de a fi greu de definit. Primul din această categorie care îmi vine în minte e omul. Sofocle exclama: Pe lumea asta-s mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s. Eu n-aș greși spunând: Pe lumea asta-s mari minuni, minuni mai mari ca poezia nu-s. Geneza metaforei coincide cu geneza omului și face parte din simptomele permanente ale fenomenului omul, scrie Blaga în „Geneza metaforei” în „Sensul culturii”. Și ca o sentință executorie, modul metaforic nu este ceva ce ar putea să fie sau să nu fie. Ci este obligatoriu. Acum mă apropii de o primă aproximare a ceea ce ar putea fi poezia. O ipoteză, zic eu, plauzibilă. Poezia este o variantă mult perfecționată a omului. Omul este alcătuit dintr-o parte vizibilă și una invizibilă. O parte fără cealaltă nu funcționează. Despre partea vizibilă ne facem iluzia că știm ceva, despre suflet avem certitudinea că el există, că însuflețește corpul și că este, cum sunt convins eu, nemuritor. Și poezia este alcătuită, ca și orice om, dintr-o parte vizibilă și dintr-una invizibilă. O parte fără alta nu există. Ca și poezie vie, sau cum spunea Alexandru Mușina, poezie adevărată, adică vizibilă, întrupată. Poezia – o variantă perfecționată, pentru că dacă omului nu i se poate citi sufletul cu limbajul trupului, poezia se poate citită în splendoarea ei în fața poemului. Frumusețea corpului nu este, din păcate, o garanție pentru un suflet frumos. Deci complimentul pe care îl facem uneori femeilor, ești frumoasă ca o poezie, e din start o minciună. Sau, o presupunere. O altă discuție care are toate șansele să aibă doar un capăt, cel dinspre noi, să fie detectibilă, este cea că poezia există și în afara poemului. Poetul nu prevede o soluție teoretică. Soluția practică stă în invocarea „Cărţii lui Isaia”, care sunt pline de poezie deși nu sunt scrise sub formă de poeme. Adică, de trupuri consacrate ale poeziei. Deci poate exista poezie în afara poemului? Dar și poemele în afara poeziei. O consecință practică ar fi posibilitatea înființării unui model industrial al unor ateliere de dezmembrat poeme. Mi-am adus aminte de definiția lui Valéry: „o mașină care produce starea poetică a tuturor cuvintelor”. Sunt absolut convins că într-un viitor nu prea îndepărtat, când omul va avea timp să se rupă de problemele sale reale, astfel că ateliere de demontat poeme vor exista la fiecare colț de stradă. Poezia e un ținut nemărginit și fluid, un fel de ocean spiritual, ea există independent de poem, dar nu se vede decât prin poem, așa cum bacteriile există independent de microscop, dar nu se văd decât prin microscop. Nu microscopul creează bacteriile și virusurile, așa cum nu limbajul creează poezia. Limbajul doar exprimă, o face vizibilă pentru trupul și mintea omenească. Așa cum există limbaje sterpe, există și microscoape prin care nu s-ar putea vedea nici chiar un elefant. Relația dintre limbajul poetic și poezie e una extrem de subtilă, aș spune chiar osmotică. Mai târziu am aflat că aceeași intuiție a avut-o și Arghezi înaintea mea, care zice: Versul e o cristalizare geometrică a poeziei. Pe această cale trebuie să amintim și viziunile ținutului poeziei de dincolo de cuvânt, de dincolo de nume. De aici pornind, o minte iscoditoare ar putea să alunece pe panta unei discuții periculoase. Dacă frumusețea există obiectiv sau e o creație a minții omenești. Mai pe înțeles spus, dacă un apus de soare e frumos și dacă nu-l vede nimeni. Dacă pe pământ exista ceva frumos înainte de apariția omului. Oricum am întoarce discuția, definițiile cele mai fertile ale poeziei sunt cele date de practicieni, adică de poeți. O intuiție genială a lui Blaga: anume că poezia e până la urmă o ghicitoare. Definiția mea preferată: Poezia este o sfoară întinsă între far și cireși. Poezia face drumul între obiecte îndepărtate, le contaminează unele cu altele, viteza luminii farului străbate întinderi nemărginite pe când proza e o deplasare pe jos, la pas, pe o corabie cu pânze. Puterea poeziei de a pune în legătură relații îndepărtate, de a face vizibile niște linii de forță care organizează chiar universul. Poezia așternută pe hârtie face vizibile liniile ascunse ale structurii logosului. Liniile care structurează spiritul, scheletul universului. Așa cum toate părțile universului sunt legate unele între altele, la fel cuvintele sunt legate unele de altele. Astfel de forțe nu le poate face vizibile decât poezia. Poezia face vizibilul din invizibil, invizibilul din vizibil. De aceea afirm aici că o altă definiție a poeziei: Poezia e dovada incontestabilă a existenței lui Dumnezeu. Sentimentul infinitului e unul rece ca de gheață, dar poezia îl face oarecum suportabil. Poezia nu merge în pas alergător, ci numai din piedică în piedică. Iar la capătul poemului e doar o linie de orizont și cine are răbdarea să citească un poem cât de scurt până la capăt?, se întreabă Al. Cistelecan. E greu să vorbești de poezie inteligibil, în proză. E admis de mai toți teoreticienii că poetul operează simultan cu toate sensurile strânse în dicționare, pe seama fiecărui cuvânt. Că el le actualizează pe toate, prin urmare, el face vie teleologia cuvântului, aducându-i întreaga devenire la vedere și folosindu-i toate virtuțile. Comparam în „Cartea pierdută” cuvintele dintr-un vers cu o înșiruire de arici. Fiecare arici având toți țepii uniți cu țepii ariciului următor. Altfel spus, pe toate sensurile unui cuvânt erau legate toate sensurile cuvântului următor. Limbajul poetic e singurul limbaj total, fără resturi, limbajul științei și cel al filosofiei este unul viguros, dar reductiv și sărac. Se poate afirma cu îndreptățire, poetul e inteligența supremă și fantezia e cea mai științifică dintre facultăți. Sintaxa se dezarticulează în poezia modernă, cele mai vechi instrumente ale poeziei, comparația și metafora sunt mânuite într-o manieră nouă, care evită termenul natural de comparație și provoacă o contaminare ireală între lucruri, obiecte și logici incompatibile”.
În continuare s-au expus asupra poeziei lui Ion Mureşan tinerii critici Otilia Ungureanu şi Vlad Sibechi. Reproducem discursurile acestora în rândurile de mai jos:
Otilia Ungureanu: „Specialist al coborârilor în infern, Ion Mureșan, locuit de lumi halucinante și locuind la rândul lui în ele, își moderează cu grijă poeziile, profitând din plin de perfecțiunea decantărilor în timp. Lăsându-se pradă scrisului și viziunilor supraetajate, grotescului rafinat sau geografiilor butaforice. Sentimentul pătrunderii într-un univers incandescent, în care lumina şi obscuritatea nu se resping, ci iradiază una din cealaltă, te întâmpină chiar de la primele versuri, invitându-te să iei parte la spectacolul funambulesc al existenţei umane. Totuşi, deşi aşa cum se spunea traseul liric nu se scimbă foarte mult, crezul poetic, zic eu, se desăvârşeşte treptat, prin activarea unei viziuni totale, în care poezia ca esenţă vitală a lumii, parte şi întreg în acelaşi timp, îşi găseşte chiar şi după rătăcirea în densul labirint existenţial calea înapoi spre fiecare fiinţă umană. Probabil că aici se ascunde şi unul dintre secretele acestei lirici fascinante, care frizează absurdul, condensând umorul sec, ironiile, sarcasmul sau contradicţia. Prin ultimul volum de poeme, aş putea spune că Ion Mureşan se impune permanent ca maestru al paradoxului. Confundându-se cu însăşi viaţa, poezia devine miez spectral al existenţei, căci seva ei nu poate fi compartimentată şi vibrează în orice zonă a biograficului. Banalul cotidian este întrerupt de viziuni halucinante, care secţionează lumea reală pentru a face loc invizibilului. Contradicţiile sunt create în flux continuu, iar dificultatea acestei formule este cu siguranţă aceea a echilibrării jocului de lumini şi umbre, corupt între atitudinile exaltate şi cele apăsătoare, între frumos şi urât. În miezul poemelor rezonează uneori ecouri apocaliptice, ce au pe fundal tonalităţi oraculare şi un vădit substrat mistic. Jurnal al simţurilor exacerbate, lirica lui Ion Mureşan aşează sub lupă propriul traseu existenţial, mărind şi micşorând focalizarea asupra evenimentelor, încărcate de sens prin vizualizare repetată, deformate şi contorsionate de o viziune poetică ce se cufundă în deliruri şi halucinaţii, în vis şi coşmar. Descărnate parcă de pe osificările pe care numai timpul le creează amintirilor dureroase, imaginile lirice trădează adeseori adâncimi nebănuite, ascunse cu grijă. După ce ai parcurs prima parte a unui astfel de poem narativ, înfiorător, scăldat în grotesc şi macabru, abrupt şi incomod uneori, se naşte o dorinţă neînţeleasă de al sorbi până la capăt. Uneori, poetul aproximează prezenţa celuilalt întinzându-şi fantomatic braţele spre cititor, în numele căruia se cuibăreşte comod. Şi spune: „Dar, ca orice poem. Şi poemu acesta are nevoie de un singur cititor Aşa că, cititorule, îţi ştiu deja numele. M-am mutat în el. Şi tocmai am termina de citit poemul.” Ludicul, alături de pulsul imaginilor uimitoare, impresionează prin simplitatea desfăcută în idei vii, condesată. Originalitatea acestor poeme se naşte printre altele din modurile de utilizare a literalităţii cuvintelor şi din transmiterile lirice sinuoase şi folosirea începuturilor blânde care culminează cu hipertrofierea imaginilor poetice, prin care se exploatează iraţionalul. Prinse uneori la limita dintre căderea şi ieşirea din vis, poemele lui Ion Mureşan taie legăturile dintre cuvinte, căutând să scape de sub dicteul voinţei. Alăturat, măştile se schimbă constant, vederea devine viziune, gustul pentru surpriză se intensifică, iar paradoxurile se dezlănţuie. Umorul se naşte în prelungirea nefirescului, într-un spectacol iscusit, alambicat, în care moartea este uneori una dintre prezenţele scenie secunde. Şi voi cita: „Toţi morţii sunt analfabeţi. Acesta e singurul motiv pentru care prietenul meu pictorul nu-mi mai scrie. Dar din când în când îmi dă câte un semn. Mă verifică. Vrea să ştie dacă eu, viu, sunt mai prost decât el mort”. Nestatornicia productivă a lui Ion Mureşan validează un tipar al ieşirii din timp, al realităţilor pervertite şi al contorsionărilor imagistie. Lumea aceasta, a sufletelor desperecheate, uneori de plastelină, se proiectează şi în grafica ce însoţeşte uneori textul. Aici, în imaginile celor douăsprezece gravuri în lemn, realizate de Mircea Dumitrescu, figura poetului se multiplică mereu, ca într-un joc magic al oglinzilor paralele. „Introducerea în poezie”, dacă ar fi să folosim titlul volumului, e o relocalizare într-un univers abisal al contrastelor, într-o lume a viziunilor despletite de realitate, în care imaginaţia pluteşte dincolo de sensurile cunoscute ale limbajului. În această lume fluidă, cizelată în cheie expresionistă sau suprarealistă, senzualitatea creşte pe marginea imaginilor atroce, simbolurile sunt corupte, iar umorul înfioară”.
Vlad Sibechi: „Cu o intuiţie sigură a modului prin care discursul poetic poate să fascineze, Ion Mureşan nu se dezice nici în acest volum de vechile obsesii, de o predilecţie clară pentru sondarea fabulosului din existenţa banală, cu o vocaţie asociativă aproape dezarmantă pentru poezia de azi. Poetul explorează mecanismele inconsistenţei, ale declinului ontologic, întemeindu-le prin relativizare sau prin crearea unor câmpuri de tensiune similare unei noi geneze, a unui joc proiectat în plan secund, din care fiinţa se comunică. Există în poezia lui Ion Mureşan un dramatism bine reglat, care rezultă din armonizarea realităţii exterioare cu cea interioară, dominat de imaginile coşmareşti, uşor repudiat în ludic, ironic sau autoironic, poetul părând a fi un adevărat făuritor de paradoxuri. Departe de a fi strategie retorică, poezia este o ipostază a sincerităţii aşezate pe un câmp minat. Poetul exersează diferite registre stilistice, însă imaginarul este constant, maniera în care operează acesta relativ previzibilă. Totuşi nu aici este miza discursului. Ion Mureşan nu este un inovator stilistic, forţa lui stă în capacitatea de a trimite mereu spre esenţă, de a contopi în aceleaşi vase de laborator imanenţa şi transcendenţa, realul şi proiecţia lui virtuală, experienţa de viaţă şi cea poetică. Un alt fapt remarcabil este îmbinarea fragmentelor şi rezonanţa lor contrapunctică, fără a altera structura de existenţă a poemelor. Fără îndoială, Ion Mureşan este un spirit ludic, un îmblânzitor al paradoxurilor, care plasează în subsidiar angajarea existenţială, fiind, cel puţin aparent, interesat de ţesătura poemelor şi de voalul de realitate cu care acestea sunt împodobite. Poate tocmai distanţarea faţă de lirismul căutat cu ostentaţie de alţii îi conferă valoare acestuia. Lumea pe care ne-o propune este una a începuturilor, a provizoratului şi a inocenţei. Poate de asta volumul se intitulează „Introducere în poezie”, o formă de resemnare, de modestie în faţa excesului de poeme şi autodeclaraţi poeţi, sau un hohot histrionic, caragialesc al poetului conştient şi încrezător în propria formulă. Memorabile, deşi suntem familiarizaţi cu volumele anterioare, sunt poemele bahice, un adevărat manual de salvare a individului, care denunţă inconsistenţa şi lipsa de orizont metafizic al lumii. Poeme de o monotonie caldă, revelatorie, în care simţurile se contopesc, imediatul se descompune, însă viziunea de ansamblu câştigă în acuitate. Sunt poeme în care cronologia este anulată şi proiectată pe pânza unui hiperreal, abia aproximat, ce devine consistenţă. Secundarul, accidentalul, dimensiunea imaterială se substituie adevăratei existenţe şi devin prilej de meditaţie lucidă, interpretarea unor semne dincolo de cortina realităţii. Astfel, iluzia se transformă în zonă de refugiu şi fortifică graniţa lumii interioare a poetului. „Introducere în poezie” poemul care dă titlul volumului, pare un joc la suprafaţa unor problematici fundamentale. Construit cu un tipar amintind de poeticile suprarealiste, poetul denunţă o identitate în criză, imposibilitatea comunicării, criza cuplului, metafora condiţiei creatorului devorat de superficialitatea lumii şi de imposibilitatea de a se comunica pe de-a-ntregul. Poetului îi place jocul, punerea în scenă atentă şi apoi evadarea bruscă de teama unor posibile patetisme, la care nu decurge decât intenţionat şi cu scop precis. Lumea aceasta refuză clişeele şi locurile comune, programul estetic sau convenţia. Este un teren alunecos, în care se caută mereu limita cu o sete de insolit şi inepuizabile resurse de fantezie”.
BiblioHost 